Impostura in Invatamant !

Premisa imposturii universitare

Recenta istorie a celor doi miniştri ai Educaţiei – istorie făcută din nedumeriri, declaraţii, dezminţiri, probe puse pe masă, urmate de alte declaraţii şi alte dezminţiri – are toate şansele să alunece în anecdoticul pe care media îl ambalează spectaculos pentru a-l arunca în aceeaşi zi, dacă nu atrage atenţia asupra uneia din problemele cele mai acute ale sistemului universitar românesc de azi. Doi miniştri ai educaţiei, unul propus (şi retras), celălalt votat, au fost sesizaţi public, prin intermediul presei, asupra unor ambiguităţi de formă (în primul caz) şi de conţinut (în cel de-al doilea), care aruncă o umbră de suspiciune asupra onestităţii lor umane şi profesionale. Primul lucru vrednic a fi remarcat este faptul că ambele persoane în cauză sunt profesori universitari titulari, altfel spus oameni care au parcurs toate treptele carierei academice, ceea ce ar trebui să presupună interiorizarea regulilor acesteia. Mai mult, în această calitate ambii profesori răspund nu doar (şi nu în primul rând) în faţa unei prese avide de scoop-uri, ci în faţa colegilor lor (cu care se presupune că şi-au creat o relaţie bazată pe încredere reciprocă) şi, mai ales, a studenţilor şi doctoranzilor (asupra cărora se poate proiecta – uneori cu consecinţe administrative – îndoiala care-i vizează pe magiştri).

La intersecţia comunităţii profesorilor cu aceea a studenţilor, chiar universităţile  în care activează aceşti profesori (ambii având, în timp, şi responsabilităţi de conducere în cadrul acestora) îşi văd pusă în discuţie credibilitatea (fapt care, iarăşi, în logica zilei de azi, poate atrage consecinţe administrative). În fine, faptul asupra căruia s-a insistat îndelung: responsabilitatea ministrului Educaţiei este faţă de toate cadrele didactice – universitare şi preuniversitare –, faţă de toţi studenţii şi elevii acestei ţări. Ar părea un cinism ieftin ca un om suspectat el însuşi de lucruri nelalocul lor să le ceară deplină onestitate elevilor la examene şi cadrelor la concursuri şi să afirme, de la înălţimea condiţiei sale nebuloase, deplina transparenţă a sistemului.

În ciuda declaraţiilor şi dezminţirilor împricinaţilor (altminteri destul de dezlânate), lucrurile par suficient de clare, astfel că D-lui Prim Ministru nu-i mai rămâne decât să-şi facă – pentru a doua oară – datoria (pe care singur şi-a impus-o). Nouă, celorlalţi, ne rămâne în schimb să medităm asupra unei probleme încă mai grave: sunt aceste fapte – pe care doar întâmplarea expunerii mediatice le-a scos la lumină – simple accidente sau, dimpotrivă, sunt manifestarea unui fenomen mult mai răspândit în mediul academic. În mod cert, dacă presa, în căutare de subiecte – după răcirea subiectului dosarelor de colaborare – îşi va îndrepta atenţia asupra CV-urilor postate pe site-urile universităţilor vom avea o vară deosebit de caldă. La fel ca şi practica acordării diplomelor fără acoperire şi aceea a “amenajării” CV-urilor va surprinde – în mod cert – prin amploarea răspândirii ei.

CV-urile, dimpreună cu “fişele de autoevaluare” sunt simptomatice pentru starea învăţământului universitar românesc din ziua de azi. Într-un anume fel, ele reprezintă nu doar “cartea de vizită” a oricărui cadru universitar, ci – cel mai adesea – singura modalitate prin care acesta se face cunoscut atât în interiorul universităţii în care profesează (structurată în nenumărate departamente cu o destul de slabă interacţiune între ele, consecinţă atât a jocurilor interne, cât şi a succesivelor “reforme”), cât mai ales în afara acesteia (CV-ul, cu lista de publicaţii inclusă sau separată, se anexează dosarelor de acreditare, solicitărilor de proiecte, concursurilor pe posturi, etc.). Astfel, fie că s-a urmărit, fie că nu acest lucru, CV-ul a ajuns a fi pentru universitari ceea ce e diploma pentru studenţi: lucrul cel mai important şi cel mai vânat. Normal ar fi fost ca lucrurile să stea altfel: lucrul cel mai important să fie conţinutul publicaţiilor, care să potenţeze notorietatea autorului lor, iar CV-ul să servească mai curând ca un aide-mémoire menit a restitui întregul preocupărilor unui autor. Din păcate, lucrurile nu stau aşa: în loc ca CV-ul să fie o anexă a lucrărilor (şi, în primul rând, al ideilor acestora), lucrurile stau invers – lucrările au statutul unei anexe a CV-ului. (Nu degeaba la şcoală accentul se pune în mod particular pe biografia autorilor din curriculă; orice elev va şti că Eminescu s-a născut la Ipoteşti, că ”a scris multe poezii frumoase”, între care Luceafărul, dar mai încolo nu va şti să spună nimic despre ele.)

Într-o vreme se încetăţenise chiar practica de-a se scrie la capitolul producţiei proprii: x lucrări de autor, y lucrări în colaborare, z lucrări coordonate, de regulă cu x, y şi z mai mari decât 10. Verificaţi-le! Cine-ar fi avut timp de pierdut s-o facă, ar fi descoperit cu surprindere că cinci ediţii ale uneia şi aceleiaşi lucrări (adesea având ca număr de pagini un mic multiplu al lui 10) sunt prezentate ca cinci cărţi diferite. Iar din ceea ce mai rămâne, măcar într-un caz e vorba fie de o “Introducere în…”, fie de o “Culegere de teste”, aceasta din urmă având uneori mai mult de 10 autori, fiecare trecându-se în CV-ul său ca autor principal. Dacă potenţialul cititor întâmpină greutăţi de lectură în ceea ce priveşte formularea temelor, ba chiar a frazelor, atunci poate fi sigur că au fost la mijloc foarfeca şi cleiul copy-paste-ului dat fiind că – nu? – nimeni nu pretinde mare originalitate unei introduceri. Destul de des e greu de aflat editura la care au apărut aceste lucrări; cel mai frecvent e vorba de editura universităţii în cauză, ori de vre-o editură locală cu nume greu de pronunţat şi care nu figurează în nici un index al editurilor din România. Cât despre răspândire, aceasta e asigurată: studenţii pentru care “Introducerea” şi “Testele” sunt biblii la examene, pe fondul prohibirii oricăror alte surse. Şi cum studenţii se înnoiesc periodic, se deschide o (foarte profitabilă) piaţă pentru ediţiile “revăzute şi adăugite”. Avertisment celor care cred că nu se poate trăi din scris în România! Cu cât domeniul e mai arid – economie, drept, (inevitabila) pedagogie, etc. – cu atât fiecare universitate se întrece în numărul “introducerilor” şi al “testelor”, iar aglutinarea acestora produce în cele din urmă “saltul calitativ”: într-o bună zi începe a se vorbi de “şcoala de la…”. Nimic rău în toate acestea, numai că genul acesta de publicaţii are o mare problemă: cu excepţia studenţilor care de bună voie şi constrânşi de împrejurări sunt în situaţia de a le cumpăra şi a le buchisi pentru examene, nimeni altcineva nu le mai citeşte. E greu de presupus că un student riscă să-şi judece – altfel decât în forul lui interior – profesorul. Altminteri acesta din urmă poate dormi liniştit, riscul ca cineva – mai ales din domeniul său – să-i judece calitatea “Introducerii” e minim. Aşa cum ştie toată lumea, marii universitari nu se citesc între ei, citesc doar “Journal”-urile din marile capitale ale lumii. Faptul că nu se citesc nu înseamnă că nu-şi oferă – cu dedicaţie – unul altuia “Introducerile”; dimpotrivă, ele constituie un fel de semn de recunoaştere la acest nivel: cum spunea D-l Ministru, o lege a lui O(h)m a acordului tacit între persoane cu multe similarităţi.

Neîndoielnic, lucrurile ar fi funcţionat în continuare de minune (ba poate chiar mai bine, având în vedere că, de la un anumit nivel încolo orice universitar ce se respectă lucrează cu “colaboratori” şi “documentarişti” al căror nume generic riscă să ne expună acuzei de rasism), dacă n-ar fi fost un neprevăzut accident de parcurs: legea D-lui Năstase prin care profesorilor universitari li se dublau salariile. Ceea ce părea a fi o “pleaşcă”, s-a dovedit a fi un cadou otrăvit: dacă logica finanţării de până atunci favorizase adăugarea normelor unele la altele (lucrurile acestea rezolvându-se în universităţi, în vreme ce intrările de la stat pentru salarii rămâneau relativ constante), acum, dintr-o dată, salariile acestor profesori au început să apese asupra bugetului. Şi asta deoarece s-a descoperit că profesorii universitari en titre sunt mult mai mulţi decât poate suporta săracul buget ce n-a ajuns nicicând la 6%. Mai mult: un nou eşalon venea, cu viteza avalanşei, pentru a accede la singurul salariu adevărat din învăţământ. Dacă toată această generaţie în aşteptare ar fi ajuns la profesorat cu rapiditatea predecesorilor lor, tare ma tem că învăţământul ar fi trebuit să se împrumute de la pensii pentru a-şi întreţine doar cel mai mare grad universitar. Drept care logica financiară a decis: cine s-a ajuns, s-a ajuns (“dreptul dobândit” e în România Principiu cu P mare); cine nu, nu. Adăugaţi la toate acestea şi presiunile europene (faţă cu testările internaţionale), şi obstinaţia idealistă a reformei promovată de miniştri pedelişti ai Educaţiei şi veţi vedea cum fundalul se întunecă şi tabloul devine dramatic. Peste noapte, acolo unde o “Introducere” şi o “Culegere de teste” te făceau profesor, au început să se interpună “criterii”, “metodologii”, “cerinţe”, etc. din care nimeni nu înţelegea nimic. Şi pentru că acest nemesis trebuia să poarte un nume, i s-a spus ISI. Nimeni nu ştia ce vrea să spună acest acronim (unii, mai sperioşi de felul lor, s-au gândit chiar serviciile secrete pakistaneze), dar toţi au înţeles că ISI e frate bun cu “autoevaluarea” şi că, de aici înainte, sub semnul lui le va sta viaţa în universitate.

Drept care a început goana după ISI. Pe parcurs oamenii au mai aflat câte ceva: anume că publicaţiile cotate astfel nu sunt prea multe în lume, că sunt – în general – anglo-saxone (ca atare trebuie scris în engleză) şi vizează în particular disciplinele ştiinţifice şi cele tehnice. Mai mult, că la poşta redacţiei lor se face coadă cu anii şi că nimeni nu are garanţia că textul trimis într-acolo îi va fi publicat vreo dată. Mai ales acest lucru a avut efecte cutremurătoare: dacă e aşa, adio avansare. Numai că providenţa i-a salvat încă o dată pe universitarii români – infernul ISI are un purgatoriu: BDI (Bazele de date internaţionale). Iar acestea sunt, cel mai adesea, simple instrumente de înregistrare, care primesc şi consemnează orice. Acesta a fost declicul care a făcut ca în mintea universitarului român să încolţească un plan mai mult decât ambiţios: nu ne publică străinii în ISI-urile lor; nu-i nimic, via BDI ne facem ISI-urile noastre şi-i publicăm noi pe ei. Această bruscă convertire s-a făcut în pluton compact şi cu o tenacitate industrială care nu s-a mai văzut de pe vremea “Introducerilor” şi a “Testelor”. Toate “Analele” universităţilor – cel mai adesea fascicole serbede editate doar ca Facultatea să bifeze activitatea ştiinţifică – şi-au descoperit engleza ca limbă maternă (păstrând un rest de latină doar în titlu), s-au dotat cu “advisory board” şi comitet de “peer review”. În ambele cele din urmă au fost cooptaţi universitari “de dincolo”, de preferinţă fie cunoştinţe personale, fie profesori de la nenumăratele universităţi americane care nu joacă în Ivy League. Greu de spus dacă cei mai mulţi dintre ei vor fi ştiut pentru ce îşi dau acordul, probabil România nu le spunea mare lucru, dar – la fel de probabil – poate şi pe la ei va fi bântuind moda CV-urilor cu multe ISI-uri şi board-uri. Cert e că de la Oradea la Galaţi şi de la Satu Mare la Piteşti, ţara s-a umplut de publicaţii în engleză cu pretenţii de BDI. Mai mult, în interiorul universităţilor şi chiar al facultăţilor, fiecare catedră s-a văzut dotată cu una. În general trimitea texte (greu de spus cât de publicabile în ţara lui) câte un occidental bine intenţionat şi, în rest, publicau – neapărat în engleză – vechii colaboratori ai “Analelor”. E drept că traducerea într-o limbă străină dă un lustru de inteligibilitate oricărui text. Totuşi, se cuvine să ne întrebăm şi ce se publică în acest gen de reviste. Teoretic, ISI-urile propriu-zise publică fie descoperiri de ultimă oră, fie abordări metodologice menite a schimba perspectiva asupra unui set de date cunoscute, fie luări de poziţie – argumentate – în marginea faptelor/teoriilor propuse de alte articole. Toate acestea le fac să fie actuale, vii şi coerente în ciuda diversităţii temelor lor. BDI-urile noastre de curte, făcute nu născute, publică de-a valma tot ce se-ntâmplă să trimită străinii, dimpreună cu ceea ce ştim – şi ştiam – noi, spoit cu ceva tabele, grafice (dacă se poate colorate) şi inevitabilele referinţe la “the recent working papers by topic” culese, mai mult sau mai puţin arbitrar, de pe internet. Rezultatul? Nişte fascicole la fel de valabile ştiinţific şi de utile precum vechile “Anale” şi pe care, în general (şi în ciuda bazelor de date internaţionale) le citeşte tot atâta lume cât pe acelea, dar pentru clasificarea cărora s-a făcut o comisie la Minister La fel ca şi “Introducerile” şi “Testele”, şi aceste pastişe ale revistelor academice sunt publicate cu două scopuri precise: primul – să intre în CV, al doilea – să nu fie citite. Conţinutul lor poate fi oricare – şi independent de toate comitetele de prelectură – străinii e puţin probabil să le citească, iar autohtonilor le ajunge că fabrică asemenea travaux-uri; ar fi prea de tot să le şi citească.

(Vreau să fiu bine înţeles: ştiu că în România există reviste ISI şi BDI demne de orice mare librărie specializată din Occident; ştiu de asemenea că şi în cele ce nu sunt aşa se întâmplă să se găsească texte care ar putea fi foarte bine publicate în primele. Nu despre ele vorbesc aici, ci despre enorma masă a revistelor confecţionate din nevoia de-a pune ceva in CV, care – tocmai prin caracterul lor inflaţionar – riscă să le marginalizeze, inregistrându-le ca simple titluri printre altele, pe cele meritorii.)

Premisa pe care se sprijină deopotrivă “Introducerile”, “Testele” şi cele mai multe BDI-uri autohtone (plus actele diverselor conferinţe şi colocvii, neapărat internaţionale) e una simplă, dar eficientă: aceea că nu sunt citite. Că nimeni din lumea serioasă nu-şi pierde timpul citind cu creionul în mână producţia supraabundentă a universităţilor româneşti. Iar universitarii noştri se cunosc prea bine între ei ca să nu ştie ce, cum (şi de ce) citesc. Şi, de vreme ce nu sunt citite (cu atât mai mult cu cât majoritatea doar scriu în engleză, nu şi citesc), ce mai contează ce conţin? În egală măsură e greu de crezut că cei ce fabrică asemenea “opere” citesc ISI-urile adevărate altfel decât prin interpuşi sau, în cel mai bun caz, pentru a culege din ele citate (mai ales în bibliografii) şi pentru a fi up to date cu trendul din lumea bună. Cine să-i verifice dacă umplu pagini întregi cu banalităţi indigeste într-o engleză aproximativă, ori, dimpotrivă, dacă iau mot-à-mot un text publicat într-un ISI domenial de care colegii lor de disciplină nici n-au auzit? Lucrările lor sunt “contribuţii majore”; din păcate doar la CV-urile în care prezenţa lor la un simpozion intră la n rubrici (participare, “key speaker”, revistă locală, volum al conferinţei, culegere de articole proprii, etc.) şi la valul de maculatură ce inundă universităţile româneşti. Sunt convins că pe acest principiu fundamental se va fi bazat şi Domnul Ministru când îşi va rostit public textele pe care azi le reneagă. Şi pot să bănuiesc că marea surpriză a dânsului nu va fi fiind doar dezvăluirea cacealmalei, ci şi faptul că un evreu, un japonez şi un taiwanez chiar le-au citit.

CV-urile sunt o colecţie de date şi titluri; cu cât mai multe, cu atât mai bine. Nimeni nu mai stă să le parcurgă, să-şi dea cu părerea asupra lor, să le judece, să le includă într-un dialog mai larg. Ele doar trebuie să fie acolo şi să iasă la număr. Multiplele comisii de calitate (ale universităţilor şi ale Ministerului) vin cu tabele şi vor cifre. Calitatea se exprimă în cantitate, tot aşa cum conţinutul se judecă în funcţie de criterii formale (adică “obiective”, căci orice opinie în nume propriu e în mod necesar “subiectivă”). Nu asta spune noua “ştiinţă a ştiinţelor”, scientometria, care are toate şansele să concureze până şi sacrosanta pedagogie? Dacă lucrurile stau aşa şi totul se joacă pe grosimea CV-ului, independent de orice valoare (înţeleasă ca apreciere a comunităţii profesionale) a conţinutului lui, atunci tare mă tem că tentaţia de a-l umfla va sfida până şi morala cazului actualului Ministru al Educaţiei.

De altfel, fapt simptomatic, nici o televiziune nu s-a gândit la un lucru simplu şi banal: să întrebe un coleg de domeniu de la Bucureşti sau de la Iaşi ce părere are despre contribuuţia de o viaţă a D-lui Mang la dezvoltarea domeniului comun. Poate atunci s-ar fi văzut mai bine ca oricând autismul în care se închid specialiştii noştri (unii oripilaţi de hărmălaia ISI-urilor de provincie, alţii lăsându-se seduşi de muzica ei atonală), lipsa de dialog dintre oamenii aceluiaşi domeniu, absenţa unui comunităţi de vocaţie şi a unui proiect împărtăşit contre tout espoir. Din toate aceste absenţe şi-a brodat D-l Mang (şi probabil mulţi alţii) textura delicată a imposturii universitare, singura contribuţie a Domniei Sale la propăşirea învăţământului românesc.

FACTORII ROMANIZARII

Romanizarea si consecintele stapanirii romane in spatiul geto-dacilor

Romanizarea reprezinta un proces istoric complex in urma caruia civilizatia romana patrunde in toate deomeniile vietii unei provincii si duce la inlocuirea limbii populatiei autohtone supuse cu limba latina. Acest proces putea avea loc in urma ocuparii (integrale sau partiale) a teritoriului locuit de un popor antic si incadrarii lui in statul roman pe o perioada a mai multor generatii.

Alte conditii favorabile procesului de romanizare au fost: nivelul inalt de dezvoltare a populatiei bastinase; introducerea in provincia respectiva a armatei si administratiei romane, iar impreuna cu aceste institutii si o anumita populatie-militari, functionari, veterani, colonisti; urbanizarea; raspandirea religiei, dreptului, invatamantului in limba latina.

Prezenta acestor conditii a dus la romanizarea unor imense spatii - Vestul si Estul Europei (spatiile lusitan, celt, iberic, galic, iliric, sud-tracic si daco-moesian). Ca urmare a romanizarii in evul mediu timpuriu s-au format popoarele europene: portughez, spaniol, francez, italian, roman.

Continuitatea geto-dacilor dupa cucerirea Daciei de catre romani este factorul determinant in declansarea procesului de imbinare a elementului autohton colonizat cu cel roman colonizator. Unii istorici considerau ca geto-dacii au fost exterminati in timpul razboaielor daco-romane. Altii minimalizau rolul colonizarii si civilizatiei romane in formarea poporului roman.

Istoricii si arheologii romani si straini au adus pana acum suficiente argumente pentru a demonstra ca si dupa razboaiele daco-romane populatia autohtona daca a ramas elementul etnic majoritar din provincie. Pe intreg spatiul Daciei romane elementele specifice ale culturii sale materiale (ceramica lucrata de mana, ritul funerar al icineratiei (arderii) s.a.) se prezinta alaturi de celeromane in circa 100 de asezari si necropole din secolele II-III d.Chr. Supravietuirea toponimilor ,si hidronimilor autohtone ne demonstreaza de asemenea continuitatea geto-dacilor (rauri - Donaris-Danubius, Alutus, Maris, Crisna, Sargetia, Pyrethos s.a.; localitati -Drobeta (Turnu Severin), Dierna (Orsova), Sarmizegetusa, Napoca (Cluj), etc.) Numele dacice date deromani unor colonii denota ca acolo locuiau numerosi daci.

Unitatile militare recrutau in numar mare barbati daci, fapt demonstrat de multe inscriptii descoperite in diverse provincii romane.

Pe teritoriul Daciei au fost descoperite putine inscriptii cu numele dacilor. Acest fapt isi gaseste lamurirea, ca populatia dacica de rand locuia in asezari rurale si nu avea nici posibilitatea, nici deprinderea de a pune inscriptii funerare. Acei daci care ajungeau la o situate sociala si economica superioara nu erau interesati sa aminteasca vechea lor origine. Dar si in aceste cazuri numele dacic era uneori pastrat sub forma de porecla, sau era indicat numele parintilor, care aratau la originea daca a persoanei respective. Este semnificativ faptul ca dacii din ultima scena de pe Columna lui Traian sunt prezentati manandu-si vitele si intorcandu-se la vetrele lor. Si in acest caz Columna a atestat o realitate incontestabila.

In afara de geto-dacii din provinciile romane, la nord de Dunare populatie autohtona s-a pastrat pe teritoriile ce nu au fost incluse nemijlocit in aceste provincii. Dacii liberi, atestati pe teritoriul Transilvaniei de nord-est si Moldovei de vest, au continuat cultura lor traditionala, apoi,dupa cum vom demonstra mai jos, impreuna cu cei din provinciile romane s-au romanizat.

Continuitatea geto-dacilor in spatiul locuit de ei si dupa anul 106 a servit drept baza pentru sinteza daco-romana.

Premisele romanizarii in spatiul geto-dacilor constau din elemente ce au existat pana la cucerirea romana si din elemente aparute dupa aceasta.

Un proces complex de impletire a civilizatiei geto-dacice cu cea romana se declanseaza inca pana la cucerirea romana, la intersectia erei de pana la Christos cu cea de dupa Christos. in aceasta perioada marfurile si negustorii romani erau pretutindeni in Dacia, iar moneda curenta aici era dinarul roman, in Dacia isi gaseau refugiu fugari din Imperiu si dezertori din armata romana. Alfabetul latin era utilizat tot mai frecvent in spatiul geto-dac.

Dupa cucerirea romana a spatiului geto-dacilor, noile autoritati iau masuri urgente in vederea integrarii cat mai profunde in Imperiu a acestui teritoriu bogat si de mare importanta strategica. Calea cea mai buna pentru stabilirea unei vieti statornice in acest spatiu era romanizarea geto-dacilor, adica insusirea de catre ei a limbii latine si a modului de viata roman. Romanizarea a decurs mai intens in localitati urbane si mai lent in cele rurale.

Unul dintre factorii romanizarii (lingvistice) consta in organizarea politico-administrativa a spatiului cucerit. Catre anul 15 d.Chr. romanii au infiintat provincia Moesia. Organizarea ei temeinica se desavarseste in anul 46, cand la aceasta provincie este anexat teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra. Ulterior, in anul 86 d.Chr., este organizata Moesia Superior si Moesia Inferior. Cea mai importanta provincie din spatiul geto-dac - Dacia a fost organizata de Traian indatadupa razboiul daco-roman din 105-106. Provincia ingloba Transilvania (fara coltul de Sud-Est), Banatul si Oltenia (pina la r. Jiu). Dacia romana era administrata de imparat prin intermediul unui guvernator. Primul guvernator al Daciei a fost Decimus Terentius Scaurianus (106-112). La inceputprovincia era numita Dacia Capta (cucerita), apoi-Dacia Felix. Datorita pozitiei sale strategice si evenimentelor care au urmat Provincia este reorganizata administrativ de cateva ori. Sub imparatul Hadrian (117-138), in anii 117-118, cand a urmat atacul dacilor liberi si sarmatilor,provincia a fost impartita in Dacia Superioara, care cuprindea Transilvania si Banatul, cu centrul la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (fosta capitala a lui Decebal), si Dacia Inferioara, care cuprindea Oltenia si coltul sud-estic al Transilvaniei, cu centrul la Drobeta.

A doua reorganizare este intreprinsa in anii 121-122, cand partea de nord a Daciei Superioare este separata sub numele de Dacia Porolisensis, cu capitala la Napoca (Cluj). Ultima reorganizare este facuta de imparatul Marcus Aurelius (161-180) in urma razboaielor purtate cu marcomanii (trib germanic din Panonia). El pastreaza Dacia Porolissensis, dar restul Transilvaniei il include intr-o provincie noua -Dacia Apulensis (cu capitala la Apulum - Alba lulia), iar din Oltenia si Banat organizeaza Dacia Malvensis (cu capitala la Malva pe Olt).

Toate aceste unitati erau divizate administrativ si fiscal, iar militar se aflau sub administrarea unui guvernator unic. Pe plan local activau conducatori de districte teritoriale urbane (magistri sau prefecti) si primari de comunitati rurale. Ei toti vorbeaulimba oficiala a administratiei romane - latina, contribuind la procesul de romanizare.

Colonizarea, o alta cale a romanizarii, a constat in aducerea in Dacia a unui mare numar de populatie "din toata lumea romana" (conform relatarii istoricului antic Eutropius). Pentru a se intalege intre ei, colonistii trebuiau sa vorbeascalimba oficiala - latina. Asezati in grupe mari separate, acesti colonisti devin un adevarat focar al romanizarii.

Militarii, care in permanenta au stationat in provincie in numar de circa 35.000 oameni, erau cantonati in castre, dispuse pe intreg spatiul provinciei, in permanenta in Dacia au stationat doua unitati de elita (12.000 oameni): legiunea a XlII-a Gemina (stationata la Apulum (Alba lulia) si legiunea a IV-a Flavia Felix (langa Caransebis), retrasa in 119 in Moesia Superior. In anul 168, in vremea razboaielor cu marcomanii, imparatulMarcus Aurelius a stramutat din Dobrogea la Potaissa (Turda) legiunea a V-a Macedoniana. in provincie existau si unitati ale trupelor auxiliare (in care erau inscrisi si localnici geto-daci). Efectivul lor era de doua ori mai numeros decat al trupelor de elita. Alte legiuni si trupe auxiliare erau stationate in Dobrogea.

Trupe speciale in care erau inclusi si bastinati erau stationate intr-un numar mare de castre construite pe intreg intinsul granitelor provinciei (de circa 1500 km.) numite limes. In jurul castrelor militare s-au creat asezari civile (canabae), unde traiau tarani daci, familiile militarilor, mesteri, negustori. Limba de comunicare aici era cea romana. Multi daci dupa serviciul in amata romana (20-25 ani) dobandeau cetatenie romana si, intorcandu-se la asezarile lor de bastina, contribuiau la romanizarea conationalilor lor. Militarii din unitatile romane stationate in Dacia, dupa expirarea termenului serviciului deveneau veterani si erau improprietariti, de regula, in aceasta provincie. Pe terenurile primite veteranii formau gospodarii agricole, numite ferme, unde lucra populatia locala. Numarul mare al veteranilor in Dacia si Moesia a constituit, de asemenea, un focar de seama pentru raspandirea romanitatii.

Urbanizarea. Cresterea numarului de orase construite in Dacia a contribuit substantial la romanizare prin influenta economica si culturala a oraselor asupra asezarilor satesti. Taranii geto-daci, venind la oras pentru a efectua schimburi comerciale, intrau in contact direct cu civilizatia urbana romana, in Dacia erau 12 urbe-colonii (treapta superioara) si municipii (treapta inferioara), toate bine amenajate. Coloniile se conduceau dupa legile romane, iar municipiile dupa legile proprii.

Principalele orase erau Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula s.a. Inscriptiile si vestigiile ceramice din aceste orase marturisesc ca acolo locuia si o populatie autohtona. Existau, de asemenea, numeroase localitati care, desi nu erau recunoscute oficial, indeplineau, totusi, functii de centre urbane cu un anumit nivel de viata economica. Orasele erau conduse de un consiliu, alcatuit din decurioni, care erau nascuti oameni liberi si posedau o avere considerabila. Administratorii orasilor-magistratii, se alegeau anual. Conducerea oraselor era ajutata de o multime de functionari mai mici. Toti acestia aduceau o contributie substantiala la romanizarea provinciei, in spatiul daco-moesian se extinde ^dreptul roman clasic, se adopta normele juridice, caracteristice intregului Imperiu, in anul 212, in urma adoptarii asa-numitei Constitutii antoniane, populatiei libere din orasele Imperiului i se acorda cetatenie romana. Aceasta legislatie, fiind extinsa si asupra oraselor din Dacia si Moesia, a contribuit la atragerea populatiei locale de partea Imperiului Roman si la ormanizarea ei mai intensa.

Normele juridice romane si-au lasat amprenta asupra mentalitatii si comportarii populatiei autohtone in curs de romanizare.

Provinciile romane Dacia si Moesia erau intretaiate de o vasta retea de drumuri pavate de importanta strategica. Totodata, aceasta retea de comunicatii a favorizat circulatia rapida si permanenta a oamenilor si marfurilor, inlesnind raspandirea civilizatiei romane.

Dintre principalele drumuri vom mentiona cel ce strabatea Dacia de la nord la sud (Porolissum-Napoca-Potaissa-Apulum-Sarmisegetusa-Tibiscum-Loderata) si un alt drum care mergea de-a lungul Dunarii intre Dacia si Moesia, in Dobrogea drumul principal trecea pe tarmul marii, drum care lega fostele colonii grecesti. Din Dobrogea un alt drum pornea spre nord, mergea pe cursul inferior al Siretului, pe Trotus, Oituz si apoi intra in Transilvania (la Bretcu), unind astfel Moesia Inferioara cu Dacia.

Cresterea nivelului privind cultura materiala in epoca stapanirii romane (intensificarea metalurgiei fierului, producerea obiectelor de argint, sticla, ceramica, diverse importuri de calitate tehnica si artistica superioara) corespundea si unui nivel mai inalt al vietii spirituale, specifice societatii romane.

Folosirea intensiva a limbii latine este atestata prin cele peste 3.000 inscriptii latine, fata de numai 35 grecesti descoperite pe teritoriul Daciei. Alte 3500 de inscriptii au fost descoperite in Moesia. Geto-dacii adopta credintele si obiceiurile romane: divinitatile romane Jupiter, lunona, Venus, Diana, Silvanus, sau continua sa practice cultul divinitatilor locale sub nume romane.

Ca urmare a stapanirii romane, geto-dacii pe caile enumarate mai sus preiau limba latina si o folosesc in locul limbii lor autohtone, isi insusesc nume romane, isi ridica monumente funerare cu inscriptii latine, in Dacia si Moesia se impune limba latina vorbita - latina populara (sau vulgara), care adaptasera cuvinte si expresii locale, fapt caracteristic spatiului lingvistic al intregii lumi romane.

In afara de caile de romanizare a geto-dacilor descrise mai sus, carateristice primei etape a acestui proces - perioada premorgatoare cuceririi romane, si etapei a doua - perioada stapanirii romane (106-275), un rol decesiv l-a avut o a treia etapa, care se desfasoara dupa parasirea Daciei de catre romani (anul 275 d.Chr.) si se termina la cumpana secolelor VI-VII.

Retragerea administratiei si a legiunilor romane din Dacia la sud de Dunare a inceput in anul 271 la ordinul imparatului Aurelian (Aurelianus) si a s-a efectuat pe etape timp de patru ani. Dacia a fost evacuata deoarece in conditiile de criza economica a Imperiului Roman, apararea frontierelor acestei provincii de navalirile necontenite ale dacilor liberi, apoi ale gotilor cereau mari eforturi. Mai usor era de aparat un limis nou stabilit pe obstacolul natural Dunarea. De aceea s-a hotarat retragerea armatei peste Dunare si organizarea apararii pe noul limis. Pentru a sustine prestigiul Imperiului Roman, Aurelian formeaza la sud de Dunare doua provincii: Dacia Ripensis (care includea spatiul dintre Balcani «si Dunare) si Dada Mediteraneana (la sud de prima).

Unitatile militare si functionarii au fost urmati de o parte din paturile instarite ale provincialilor, care in noile conditii ar fi suferit pierderi economice. Cea mai mare parte a populatiei de rand a ramas pe teritoriul fostei provincii. Totodata, Aurelian a pastrat anumite capete de pod pe malul stang al Dunarii, prin stationarea unor unitati militare la Sucidava, Dierna si Drobeta. Politica Imperiului Roman de supraveghere a spatiului de la nord de Dunare a jucat un rol important in romanizarea de mai departe a geto-dacilor. Aceasta supraveghere a continuat si pe parcursul secolelor III-IV. Astfel, pe vremea imparatului Constantin cel Mare (306-337) a fost temporar restabilita stapanirea romana in sudul Olteniei si Munteniei.

Dupa retragerea aureliana principalul focar al romanizarii la nord de Dunare ramane populatia romana si cea romanizata din fosta Dacie Traiana. Lichidarea hotarelor care divizau populatia din fosta provincie romana si pamanturile dacilor liberi din spatiul Carpato-Nistrean, Maramures si Crisana, a creat conditii pentru raspandirea romanitatii pe intreg teritoriul fostei Dacii libere.

Dacii liberi (dacii, carpii, getii, costobocii) aflati pe calea romanizarii datorita multiplelor relatii cu Imperiu Roman (relatii economice, adapostirea dezertorilor din armata romana, participarea la constructia pe teritoriul lor a unor fortificatii, numite "Valurile lui Traian", menite sa preintampine navalirile popoarelor vecine etc.) intrau in contact cu conationalii lor romanizati pe cale pasnica. De aceea forta de rezistenta in fata procesului de romanizare a slabit considerabil si, in cele din urma, dacii liberi au preluat treptat limba si cultura mai inalta a populatiei romanizate din fosta Dacie Traiana.

Cel mai important factor a romanizarii geto-dacilor din perioada postprovinciala a fost religia crestina, care patrunde la nordul Dunarii in mod sporadic inca in timpul stapanirii romane. Dar pe o scara mai larga noua religie se raspandeste aici in prima jumatate a secolului al IV-lea d.Chr.

In anul 391 d.Chr. imparatul Theodosius (379-395) interzice cultele pagane, fapt care a detemrinat organizarea unor episcopate in zona Dunarii (la Tomis, Durostorum, Oescus, Naissus (Nis) s.a.). Crestinarea masiva a daco-romanilor a sporit in secolele IV-V prin activitatea unor misionari. Unii dintre ei fiind executati au devenit martiri pentru crestini (patru martiri de la Niculiteni (jud.Tulcea) - Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, martirii din nordul Dunarii - Teofil, Nechita sau Sf.Sava Gotul, inecat in Buzau). Descoperirile arheologice au scos la lumina numeroase obiecte crestine (numite si paleocrestine) cu inscriptii in limba latina (inscriptiile de la Micia, Biertran, Porolissum si Romula). Cruci si fundatii ale unor bazilici au fost descoperite la Sucidava, Tibiscum, Romula, Morisena, Sobari s.a. Din limba latina au ramas in limba romana principalii termeni crestini: Dumnezeu (Domine Deus), crestin (Christianus), cruce (Crux, Cruis), duminica (Dies Dominica), pacat (pecatum), rugaciune (rogatio) s.a. Pastrarea cuvantului biserica (basilica) in limba romana, pe cand alte popoare romanice au adoptat termenul "ecclesia" (de origine greaca), ne demonstreaza vechimea raspandirii crestinismului si permanenta locuirii romanilor la nord de Dunare.

Crestinismul a contribuit la sporirea increderii in valorile culturii romane, increderii fata de limba latina, prin mijlocirea careia erau popovaduite Sfanta Scriptura si cuvantul Mantuitorului. A fost lichidata opozitia psihologica din calea romanizarii, care exista din momentul primelor contacte cu lumea romana. Ca urmare, procesul de romanizare a capatat un caracter mai accelerat si profund, devenind ireversibil.

Contactul teritoriului de la nord de Dunare cu Imperiul Roman a dus la romanizarea lui treptata (cu etapele de pana la instaurarea stapanirii romane, din perioada stapanirii romane si de dupa retragerea aureliana), avand drept rezultat formarea poporului roman si a limbii romane.

Burebista

Burebista Primul organizator al statului dac, Politica externa si interna

Burebista – Primul organizator al statului dac

DECEBAL, ZAMOLXIS ŞI BUREBISTA VOR STRĂJUI DRUMUL DACILOR

Burebista, rege dac (70-44 i.e.n.). "Ajuns in fruntea neamului sau care era istovit de razboaie dese, getul Burebista s-a inaltat atat de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare fata de porunci, incat in cativa ani a faurit un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine, ajungand sa fie temut chiar si de romani", astfel sintetizeaza Strabon din Amaseia, geograf si istoric grec, care isi redacta opera la putin timp de la disparitia lui Burebista, personalitatea conducatorului dac. Mai dispunem ce-i drept, de marturiile lui Strabon si ale lui Iordanes. Cel dintai spune despre intemeietorul statului dac ca era “barbat get” , dar aceasta informatie nu ne permite nici macar sa stabilim mai precis originea lui Burebista, caci geograful din Amaseia, ca multi alti autori greci ii numeste “geti” si pe locuitorii din interiorul arcului carpatic. Cat despre Iordanes, el staruie mai mult asupra personalitatii marelui preot Deceneu decat asupra regelui.Mai dispunem de caracterizarea pe care i-o face lui Burebista epigrafa dionysopolitana in cinstea lui Acornion, dar aceasta se refera nu atat la personalitatea regelui, cat la rezultatul actiunilor sale politice si militare. Trebuie sa recunoastem, asadar, ca izvoarele antice nu ne dau nici un fel de informatii directe despre omul Burebista, despre trasaturile sale fizice si morale. Este neindoielnic ca aproape patru decenii din istoria Daciei au fost marcate de personalitatea lui Burebista si ca o parte din opera infaptuita de el i-a supravietuit, influentand evolutia ulterioara a statului dac pana in momentul cuceririi Romane. Dar este tot atat de sigur ca Burebista a fost produsul epocii sale, ca realizarile lui s-au intemeiat pe anumite conditii istorice reale si pe anumite cerinte obiective ale societatii dacice. Despre familia lui Burebista nu se stie absolut nimic, desi multa vreme s-a crezut ca o inscriptie greceasca, decretul in cinstea lui Acornion din Dionysopolis, l-ar mentiona pe tatal regelui. Acest “tata” era un personaj important si puternic, caci el se dovedeste capabil sa-i scuteasca pe cetatenii din Dionysopolis de ceva, probabil de un tribut. Aflat initial in fruntea unei formatiuni statale locale, Burebista, om de stat inzestrat cu remarcabile calitati de organizator, strateg militar si diplomat, reuseste sa unifice formatiunile politico-militare geto-dace din spatiul carpato-dunareano-pontic sub autoritatea sa si sa puna astfel bazele unui puternic regat cu centrul, probabil, in Podisul Transilvaniei. In intreaga sa actiune, Burebista a fost sprijinit de marele preot Deceneu, colaboratorul si sfetnicul cel mai apropiat. Reorganizat de Burebista, care putea, potrivit afirmatiilor aceluiasi Strabon, sa mobilizeze o armata de 200.000 de luptatori, se impune la jumatatea secolului I. i.e.n. ca principala forta politica si militara din Europa Centrala si de la Dunarea de Jos. Razboaiele purate de Burebista dezvaluie si alta latura a personalitatii sale. Raida incheiere victorioasa a campaniei impotriva celtilor ne indeamna sa credem ca ofensiva regelui a constituit o surpriza pentru acestia. Pe de alta parte, o inscriptie Histriana lasa sa se inteleaga ca Burebista stia sa organizeze un asediu de lunga durata, iar cucerirea litoralului Pontic dovedeste ca zidurile masive de piatra ale cetatilor grecesti nu constituiau pentru el un obstacol de netrecut. In sfarsit, nici un izvor nu spune ca Burebista ar fi pierdut vreo batalie si cu atat mai putin vreuv razboi. Totul indreptateste concluzia ca regele dac a fost si un mare comandant militar.
Politica externa:
Politica externa a statului lui Burebista, deosebit de activa si indrazneata, este indreptata spre redobandirea vechilor tinuturi dacice si spre contracararea pericolului expansiunii romane ce se contura pe intreaga linie a Dunarii. Pe plan militar primele mari actiuni il gasesc pe Burebista atacand in 74 sudul Dunarii in alianta cu scordiscii pe care insa mai apoi din cauza unor neintelegeri ii nimiceste. In jurul anului 60 nimiceste celtii boi si taurisci in fruntea carora se afla Critasiros. Mai apoi intre anii 55-48 cucereste intregul litoral pontic intre Olbia si Apollonia.
Pe plan diplomatic duce tratative cu Pompeius caruia ii si ofera ajutor militar si care vorbeste in fata Senatului roman de un prieten personal (poate Burebista). Probabile legaturi diplomatice are cu dalmatii cand s-ar fi putut amesteca in rascoala acestora pe malul Adriaticii. Se presupun legaturi si cu Midridates VI Eupator desi putin probabile. Primul obicetiv il constituie, in jurul anului 60 i.e.n., inlaturarea suprematiei celtice din reg. Dunarii Mijlocii. Amploarea si vigoarea acestui efort militar, precum si succesul sau gasesc ecou si in izvoarele istorice care consemneaza completa nimicire a triburilor celtilor boii aflati sub conducerea lui Critasiros, precum si a celor taurisci; in urma acestei victorii, hotarele apusane ale Regatului dac sunt fixate pe Dunarea Mijlocie si Muntii Slovaciei. Infrangerea ulterioara a scordiscilor, triburi celtice din zona de varsare a Tisei in Dunare, aduce siguranta frontierei de sud-vest a Daciei si deschide perspectiva organziarii de incursiuni in sudul Dunarii, in Macedonia si Illyria, creind premisele stabilirii hotarelor meridionale ale regatului lui Burebista pe linia Muntilor Balcanici. In anii 55-48, atentia lui Burebista se indreapta spre rasarit, unde, dupa infrangerea lui Mithradates VI Eupator, regele Pontului, Roma reusise temporar, in urma campaniei lui M. Terentius Varro Lucullus, din anii 72/71, sa-si extinda autoritatea aspura oraselor grecesti vest-pontice. Triburile bastarnilor si sarmantilor de la est de Dacia si din regiunile nord-pontice sunt infrante, Burebista impunand apoi autoritatea statului dac coloniilor grecesti de pe litoralul septentrional si apusean al Marii Negre, de la Olbia, aflata la gurile Bugului, si pana la Apollonia, situata pe tarmul golfului Burgas in Tracia. Orase care s-au opus, precum Olbia, Histria si Mesambria, sunt asediate si luate cu asalt, suferind grave distrugeri si fiind obligate sa accepte apoi garnizoane dacice. Burebista ajunge astfel "stapanul tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare", devenind "cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia", cum il numeste o inscriptie greaca contemporana. Aflat la apogeul puterii, Burebista este pe punctul de a interveni in razboiul civil dintre Caesar si Pompei din statul roman, trimitand in preajma bataliei de la Pharsalos (48), la cel din urma, ca sol, pe Acornion din Dionysopolis. Infrangerea si moartea lui Pompeius Magnus fac ca oferta de alianta a lui Burebista sa nu se materializeze. Victorios in razboiul civil, Caesar pregatea, se pare, o campanie indreptata impotriva rivalului sau din Carpati. Dupa asasinarea lui Caesar in Forumul din Roma, are loc si disparitia violenta a lui Burebista, victima probabil a unui complot al aristocratiei separatiste. Statul intemeiat de el se destrama initial in 4, apoi in 5 parti, intr-una dintre acestea mentinandu-se la putere Deceneu.
Politica Interna
Unificarea tuturor dacilor sub acest regat urias a avut loc pe mai multe planuri:
- militar: cu o oaste, dupa izvoare de 200.000 de ostasi bine antrenati fizic si tactic, cifra plauzibila daca ne gandim ca azi se cunosc sute de localitati geto-dacice si ca armata a avut si elemente straine.
- social: cel mai probabil ca in ajutorul lui Burebista a venit marea majoritate a comatilor dar putini pileati impartasindu-i visul. Aici ar trebui mentionat si numarul populatiei: daca la un luptator se considera patru necombatanti rezulta o populatie de circa un milion de oameni.
- administrativ: Burebista conducatorul suprem care convinge cu mai multa sau mai putina forta, Deceneu este cel care convinge cu blandete si inteligenta, iar curtea competenta ii ajuta pe cei doi sa-si puna planurile in aplicare.
- economic: bate moneda pentru ca cea existenta devine insuficienta comertului care atinge cote uriase, fapt sustinut cu certitudine de arheologie.
- juridic: se redacteaza vestitele belagines.
- moral-religios: oamenii sunt adusi la o viata dupa norme morale avangardiste implementate in mare parte cu ajutorul religiei.
Capitala

Pentru a sustine ipoteza mea ma voi referi la un scurt pasaj din decretul dyonisopolitan (din randul 6) in care ni se spune ca Acornion nefiind multumit cu intrevederea cu tatal lui Burebista, pleaca la "drum lung" pentru a-l intalni pe regele insusi. Ce drum mai lung fata de Dyonisopolis poate fi decat unul pana la Costesti?
Iata cum au stat poate lucrurile: Burebista cu o oaste de luat in seama pleaca din Argedava cu gandul la locurile de langa Orastie. Se stabileste la cea mai mare cetate de la acea ora de langa Orastie: la Costesti de unde va activa un timp. Construieste apoi Sarmizegetusa.
Asadar Costesti a fost o capitala temporara, Sarmizegetusa una ideologica, religioasa, pe masura regatului infaptuit de marele rege si un refugiu suprem. Oricum regele sigur era nevoit sa circule neincetat astfel capitala fiind unde era regele.
Sfarsitul 
Care a fost sfarsitul lui Burebista?
Stirile despre acest eveniment ne lipsesc cu desavarsire, se poate specula doar, probabil un asasinat intre anii 44-42 intr-o "revolta de palat". Adica potrivit lui Strabon, el “a pierit din pricina unei rascoale mai inainte ca romanii sa apuce a trimite o armata impotriva lui”.Nu se poate spune cu precizie nici cine au fost conjuratii. S-ar putea ca inlaturarea lui Burebista sa fi fost pusa la cale chiar de romani. S-a formulat si ipoteza ca, deoarece politica lui Burebista ameninta sa impinga Dacia intr-un conflict cu Roma, inasusi Deceneu l-ar fi inlaturat pe acela al carui principal consilier si colaborator fusese atatia ani pentru a inaugura o noua politica.
Prin marturire faptelor sale, Burebista apare ca o personalitate complexa. El a fost intemeitorul statului dac, unificatorulpe plan politic al lumii geto-dacice, creatorul sistemului de fortificatii din Muntii Orastiei, aparatorul independentei Daciei, regele care a inteles comandamentele vremii sale si care a stiut sa gaseasca mijloacele cele mai potrivite pentru a-si atinge scopurile politice. Intr-un cuvant, el trebuie privit ca un om politic clar vazator si ca un mare comandant, iar epoca sa ca una din cele mai importante din trecutul istoric al poporului nostru.

“...Burebista, getul, luand conducerea poporului sau a ridicat pe oamenii acestia ... asa incat in cativa ani, a intemeiat o mare stapanire si a supus getilor aproape pe toti vecinii; ba era de mare primejdie si pentru romani, pentru ca trecea Dunarea fara sa-i pese de nimeni si prada Tracia pana in Macedonia si in Iliria, iar pe Celti cei ce se amestecasera cu tracii si ilirii i-a pustit cu totul...”